Ce ramane in urma noastra odata cu taierea cordonului? Este manifestarea fizicului in procesul miracolului ceea ce ne transporta intr-o lume pe care si-o imagineaza altii? Cum reusim sa fim pregatiti 9 luni pentru a trai asa cum a dorit Creatorul sa o facem si apoi sa realizam ca nu avem parte decat de iluzii sau ca traim viata prin altii sau traim o viata imaginata de altii?

Iubirea si ajutorul neconditionat nu au reguli, nu se aseamana cu nimic din ceea ce putem experimenta la nivel fizic. De regula, isi fac simtita aparitia printr-un mesaj sau mesager. Acesta este momentul in care limbajul Universului terbuie sa fie decodificat de sistemul complex care este fiinta umana. Cresterea perceptiei si concentrarea asupra momentului elimina zgomotul de fundal din jurul fiintei. Simti cum fluxul de energie trece prin tine, curge si se materializeaza. Simti cum vibratii iti cuprind Fiinta si nu poti face altceva decat sa devii ceea ce ai fost menit: sa iti indeplinesti rolul de conductor, de unealta a Universului. Drumul este intr-adevar mai presus decat finalul, deoarece finalul a survenit deja; nu iti ramane decat sa iti inveti lectia, caci acesta este scopul drumului.

Iubirea si ajutorul neconditionat te fac sa intelegi ca nu faci altceva decat sa te ajuti pe tine insuti; de fapt Universul se ajuta pe el insusi. Afirmatia poate parea paradoxala, deoarece o intrebare logica apare: daca Universul este constient de sine, de ce mai are nevoie sa isi consume energia in a-si demonstra ca exista? Raspunsul poate fi gasit in sacrificiul pe care el il face pentru a ne ajuta sa intelegem, pentru a ne invata sa decodificam sacrul manifestat la nivelul perceptiei noastre fizice. De-a lungul eonilor Creatia si-a pierdut simtul identitatii, a deviat de la drumul de reintregire si astfel de momente sunt menite a ne aduce pe drumul cel bun; sunt menite a ne reaminti ceea ce suntem sau , mai precis, din ce suntem facuti. Imaginati-va o placinta pe care o taiati in mai multe felii si pe care le impartiti. Placinta simbolizeaza Intregul, iar bucatile Creatia, acele mici parti ale Intregului raspandite. Nimeni nu poate contesta ca, mici fiind, feliile de placinta nu sunt placinta, dar ruperea de Intreg are dezavantajul de a pierde informatii de-a lungul procesului. Acum, daca fiecare parte a placintei reuseste sa se constientizeze, sa simta ca ea este ceva mai mult decat o nesemnificativa existenta si daca reuseste sa inteleaga ca ea este PLACINTA in sine, atunci isi va intelege rolul si scopul ei si anume de a se intoarce la origini. Nu degeaba fiul risipitor a fost primit in familia lui; bucuria Tatalui este cu atat mai mare atunci cand reusim sa invatam cine suntem prin propriile forte si sa intelegem ca locul nostru este chiar Acela de unde am plecat.

Iubirea si ajutorul neconditionat nu au final. Actiunea fizica prin care realizam ceea ce ne este pus in fata provoaca o multumire si o bucurie nemaintalnita in alte senzatii sau perceptii. Ele sunt darurile noastre, cele pe care am uitat ca le avem deja si pe care am uita sa le slavim in fiecare zi. Prin ceea ce am oferit, adica pe noi, neconditionat si din suflet, am reusit sa trezim si in cealalta fiinta simtul apartenentei, a identitatii si a increderii. Atunci cand vom reusi sa facem cu totii dovada de iubire si ajutor neconditionat ne vom scalda in asa de multa seninatate si liniste incat va parea de inimaginat cum ne-am putut refuza Intoarcerea la origini.

Aceasta să fie oare marea noapte a iertării? Acesta să fie însăşi decorul pregătit de Natura-Mamă pentru regăsireaSpiritului şi Credinţei? Dar să urmăm firul legendei…

Omu, paznicul veşnic şi neobosit, veac după veac, al sfintelor hotare de ţară, îşi aţintea întotdeauna privirile sale agere spre zări necuprinse, numai că, în momentul pe care noi tocmai îl surprindem, acestea parcă erau mai agitate, mai fremătătoare decât de obicei. Toate semnele îi şopteau lui Omu că ceva se petrece, dincolo de hotare gândea el, numai că adevărul nu era în totalitate acesta. Ceva straniu, neobişnuit, se petrecea într-adevăr, iar mai vechiul nostru prieten nu avut nevoie decât de puţină vreme pentru a înţelege: aproape de el, pe Podişul Sacru al Bucegilor, un alai urca în noapte spre Muntele Ascuns. Ani grei trecuseră peste el de când stătea în mantia de granit ce-i însoţea nemurirea, dar privirile sale erau la fel de agere ca-n tinereţea îndepărtată, pe-atunci pe când era oştean, aşa că nu-i fu deloc greu să vadă cine erau cei care se apropiau cu pas tainic, dar mândru şi hotărât de Hotar. Emoţia care îl cuprinse imediat ce desluşi chipul celui ce era în fruntea alaiului fu atât de puternică încât strigă din toţi rărunchii de se cutremurară munţii până la Rarău şi mai departe chiar…Clipa cea mare se apropia.

Nu se liniştiră încă ecourile strigătului său de imensă bucurie, când Omu strigă iarăşi, spre Muntean, de data aceasta, dar într-atât de tare încât şi Luna de pe cer se uită în jos întrebătoare. Omu grăi:

- Prietene Muntean, scutură-ţi degrabă haina de piatră şi fugi iute la Sfinx. Fă aşa fel şi dă-i prin el de veste lui Zamolxis că o solie a Dacilor Liberi se apropie. Mergi în zbor, să nu pierzi nici o clipă, pentru că cei care vin spre Triunghi îl au în frunte pe însuşiMarele Preot, nimeni altul decât bunul nostru preot Deceneu, iar el aduce cu sine eliberarea poporului nostru. Chinurile s-au terminat!

- Adevărat grăieşti, aievea se întâmplă ce spui? Întrebă Muntean, nevenindu-i să-şi creadă urechilor cele auzite.

-Adevărat, Muntean! Îl văd pe Deceneu la fel de bine cum te văd şi pe tine, dar fugi, nu mai sta pe gânduri!

Mai iute decât s-ar fi crezut el însuşi în stare, Muntean lepădă straiele de piatră şi porni la vale, spre Sfinx, într-o goană ce-ar fi făcut invidioasă şi cea mai iute ciută. Fericirea lui era vecină cu nebunia, ar fi dorit să strige, să zburde, se simţea de parcă ar fi fost din nou născut. Îşi dădu seama că bucuria o va gusta pe îndelete mai târziu, acum trebuia să ajungă la Sfinx.

-Dacii vor fi iarăşi liberi precum au fost cândva, de mult, gândea Muntean în fuga sa, fericirea fi-va din nou la ea acasă; în ţara nemuririi, iar lunga mea aşteptare fi-va răsplătită, poate. Mărinimia lui Zamolxis nu cunoaşte margini. Iubita mea ce s-a topit de mult în vale se va întoarce în munţi pentru a paşte mioarele şi din nou vom fi de-a pururi împreună.

Toate aceste idei se amestecau una cu cealaltă în mintea lui Muntean, aşa că fostul cioban, şi totodată preţiosul slujitor al Zeului, aproape că nu se mai uita pe unde alerga, zbura printre stânci şi pietre pe cărările libertăţii.

Nici nu apucară să coboare bine creasta muntelui său, că era aproape să se ciocnească cu Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, care mergea agale, avându-l alături de el pe Leandru. Pasămite, ei auziseră glasul lui Omu şi veneau să vadă ce se întâmplase. Muntean reuşi să-i ferească în ultima clipă pe cei doi şi, după ce îşi trase puţin răsuflarea, răspunse la întrebarea mirată ce se citea pe chipurile stăpânilor săi nemuritori:

- Iertare, Duhule Sacru, începu el, şi ţie, părinte Leandru, dar nu altceva decât fericirea cea mai mare mă face să alerg aşa, ca un nebun.

- Dar ce s-a întâmplat? grăi Moş Timp. Fârşitul lumii nu vine încă şi nu înţeleg de ce alergi în noapte ca un bezmetic. Strigătele lui Omu te-au făcut să-ţi părăseşti locul tău şi straiele de piatră?

- Nu strigătele, stăpâne, ci ce îmi spuneau ele. Fericire mare ne va cuprinde pe toţi!

- Da spune odată, Muntean, nu ne mai ţine aşa!

Printre gâfâieli, cu faţa luminoasă, Muntean continuă:

-Spre Muntele Sacru urcă însuşi Marele Preot Deceneu. Se află în fruntea unei mândre solii a Dacilor Liberi. Iar eu voiam să-i dau de ştire Sfinxului de ceea ce se petrece, el urmând să-l anunţe mai departe pe Zamolxis. Clipa iertării a sosit!

Nici un muşchi nu tresări pe chipurile celor doi bravi slujitori ai neamului, emoţia prin nimic nu le era trădată. Sihastrul puse o mână pe umărul lui Muntean:

- Fugi înapoi la locul tău, prietene, şi aşteaptă acolo împlinirea Legilor Sacre de intrare la Zamolxis, în Muntele Ascuns. Stai fără de griji pentru ă vom duce noi vestea cea mare Zeului.

Muntean nu aşteptă de doua ori să i se spună ce are de făcut şi porni înapoi, spre vârful nemuririi sale, în vreme ce Moş Timp şi Leandru se îndreptau spre Triunghi. Nici nu apucă Muntean să-şi reia locul, că-i şi văzu pe cei din alai la picioarele Marelui Sfinx. Pesemne că ajunseră acolo în timp ce el vorbise cu cei doi sfinţi.

Toţi cei prezenţi la picioarele granitului cu cap de om erau îngenunchiaţi şi priveau fascinaţi spre vrednicul paznic al Perimetrului. Ca la un semnal, ei îşi ridicară braţele spre cer şi deschiseră degetele în formă de stea cu zece colţuri. În sfârşit, nu doar simbolul, ci perfecţiunea însăşi de data aceasta, ducea lupta cea din urmă şi avea să aducă înfăptuirea Marii Iertări.

Deceneu, care se afla cel mai aproape de Sfinx grăi:

- Tu, Sfinx cu trup de granit şi suflet făurit de Duh, veşnic păzitor al intrării în Triunghiul Sacru, permite-mi să pătrund în Hotar şi să merg la Zamolxis. Solie sfântă duc cu mine. A sosit vremea ca iar să fim alături, întru veşnicie de data aceasta. Vorbeşte-mi, mărite Sfinx, mai spuse Deceneu, după care privi spre ochii de piatră din faţa sa.

Şi minunea se petrecu din nou, după atâta amar de vreme. Sfinxul deschise ochii, clipi, privi spre cei aflaţi acolo, la picioarele lui, apoi vorbi simplu:

- Mergi pe drumul destinului tău Deceneu! Zamolxis te aşteaptă.

O dată cu vorbele Sfinxului, care făcură pe cei de acolo să simtă cum lacrimi dulci le curg pe obraji şi pe care prea mult timp le aşteptaseră, dar care de data asta erau aievea chiar, natura păru ca pur si simplu stă în loc. Ceea ce se petrecea pe Podişul Sacru al Bucegilor era mai presus de Timp şi de Om, de Cer şi de Pământ, era ceva unic şi irepetabil.

Marele Preot porni spre Muntean, paznicul care avea cheia pătrunderii în Muntele Ascuns. Ajuns în faţa ciobanului de piatră, Deceneu repetă ritualul de la picioarele Sfinxului:

-Tu, Muntean, suflet nobil şi demn, îl ai la picioare pe Deceneu, purtătorul Soliei Dacilor Liberi, venit de dincolo de vreme, spre a merge la Zamolxis. Dă-mi, rogu-te Cheia Sacră.

Muntean se scutură pentru a doua oară în acea noapte de haina sa de piatră, coborî de unde se afla lângă Deceneu şi îngenunche în faţa Preotului. Stăteau amândoi faţă în faţă, foarte aproape unul de celălalt, şi se priveau în ochi… erau doi oameni ai universului, două spirite nepieritoare aparţinând infinitului. Părea că în acel moment se rupsese ceva din necuprins, coborând chiar pe piscurile duioase ale lui Muntean, în mijlocul mirificului Platou sacru al Bucegilor. Paznicul despietrit, cu un gest uimitor de solemn prin simplitatea sa, scoase Cheia Sacră, i-o întinse lui Deceneu şi spuse:

-Mergi la Zamolxis, Mare Preot! Mergi şi readu fericirea în Dacia Liberă, pentru că prea mult s-a zbătut în întuneric oamenii acestor plaiuri şi dureroasă a fost lunga aşteptare: Prin tine, fi-va pururi de acum, pace pentru noi şi pentru toţi copii noştri.

Deceneu luă Cheia, mai privi odată spre Muntean, după care porni mai departe în călătoria sa spre Zeu. Următorul popas îl făcu pe Găvane. Aici îngenunche iarăşi , de data aceasta în faţa celor doi Şoimi regali ai lui Leandru şi le vorbi:

-Voi, Şoimi Regali ai poporului Dac, ultimii din neamul vostru sacru ce cândva a strălucit pe acest pământ, paznici viteji ai Perimetrului, venit-am sa-l văd pe Zamolxis.. Anunţaţi-l pe Leandru că mă îndrept spre Măgura, să mă aştepte.

Nu termină de vorbit bine, că cei doi Şoimi Sacri îşi scuturară aripile, hainele de piatră căzură ţăndări la picioarele lor, iar ei se ridicară maiestuoşi în văzduh. Atâta mândreţe, măreţie şi putere câtă se putea vedea în zborul lor, n-ai mai fi întâlnit nicăieri în lumea largă, oricât te-ai fi chinuit a găsi. Şoimii desenară trei cercuri pe cerul de deasupra Găvanelor, apoi se topiră în văzduh ca şi cum nici nu ar fi fot vreodată. Zburau spre Măgura Ciobanului pentru a duce mai departe marea veste.

Preotul, impresionat de spectacolul desfăşurat în faţa ochilor săi, privi cu admiraţie şi fericire totodată fantastica plutire, apoi se ridică şi porni la drum prin Perimetrul Sacru al dacilor Liberi.

A urcat fără greutate pe Măgura Ciobanului. Aici îl găsi pe Sihastru aşteptându-i, exact aşa cum îl ştim, rupt din poveste parcă, având pe fiecare umăr câte un şoim. Cândva, cei ce se priveau acum, fuseseră învăţător şi ucenic, dar în clipa aceasta, aşa cum fusese hărăzit cu veacuri înainte, erau doi dintre conducătorii fără de moarte ai neamului Dacilor Liberi, oameni sacri ai celui mai binecuvântat spaţiu de pe întreg Pământul. Deceneu repetă ritualul:

-Tu, Sihastrule sacru, ajută-mă a merge la Zamolxis, pentru că duc cu mine solia cea din urmă a neamului Geto Dac.

Leandru făcu un semn cu mâna, după care porniră împreună spre fruntea Bătrânei, locul în care avea să se încheie prima parte a Drumului Sacru. Odată ajuns aici, Deceneu nu mai avea de făcut decât un singur lucru: să închidă din priviri calea Perimetrului. Apoi urma să coboare în Peşteră, locul în care Zamolxis aştepta, şi el ca atâţia alţii, această zi în care credincioşii se vor întoarce iarăşi cu chipurile şi sufletele spre el, îndreptând astfel greşelile făcute secole de-a rândul.

Pe când Leandru şi Deceneu se găseau în chiar intrarea Grotei, venea clipa de cumpănă între zile. Era miezul nopţii, iar aceasta era singurul ceas în care se putea pătrunde în Muntele Ascuns şi ajunge totodată la Zeu. Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, avu grijă şi încetă depănarea fuiorului său, timpul oprindu-se astfel exact când se stingea răsunetul celei de-a douăsprezecea bătai a orologiului. Timpul trecuse acum în eternitate, se oprise. În fapt, timpul era prea mic, inexistent pentru faptele ce se petreceau.

Cei doi trecură pe lângă Strană şi se opriră în faţa stâncii care ferea intrarea în Muntele Ascuns. Marele Preot fu cel care vorbi, iar cuvintele sale, lovindu-se de pereţii de granit al Grotei, răsunară straniu:

-Voi, preafrumoase Zâne, păzitoare ale Grotei, sunt Deceneu şi doresc a merge la Zamolxis. A sosit timpul ca viaţa Dacilor să reînceapă. Deschideţi iute poarta!

Stânca se dădu pe dată la o parte, iar îndărătul ei cei doi le putură vedea pe frumoasele Zâne. Aveau ochii scăldaţi în lacrimile bucuriei, iar de data asta nu plângeau pentru Făt – Frumosul lor, ci pentru renaşterea eternei fericiri în care aveau să trăiască de acum înainte toţi supuşii Marelui Zeu. Deceneu, urmat îndeaproape de Sihastru, intră, trecu uşor pe lângă Zâne şi începu astfel ultima parte a drumului său, un lung şi întortocheat coridor, aşa cum numai văzuse. La fiecare cotitură se deschideau hăuri fără de sfârşit în care şi-ar fi putut afla moartea orice nefericit intrus, dar Deceneu era condus de către Leandru, iar Sihastrul Sacru ar fi putut găsi drumul cel bun şi dacă ar fi mers cu ochii legaţi.

După un timp îndelungat care ar fi putut dura clipe sau ore, dar a cărui măsură nu are nimeni cum s-o cunoască, pentru că toate orologiile lumii fuseseră oprite de Moş Timp, cei doi ajunseră în chiar Triunghiul Sacru al Muntelui Ascuns, sală luminată puternic de Piatra Geto- Dacilor, care îşi avea sălaşul pe aceeaşi masă de granit neschimbată de veacurile care trecuseră peste ea. În spatele ei, pe Marele Tron, aştepta însuşi Zamolxis, având acelaşi chip dintotdeauna, bătrân părând, dar pururi tânăr fiind de fapt. La dreapta Zeului se afla Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, iar la picioarele Tronului, măreţ, mândru, stătea lungit şi la pândă, Marele Lup Alb. Era încordat şi cu urechile ciulite, gata să sară de la locul său îndată ce ar auzi cel mai mic ordin din gura stăpânului său.

Ajuns la numai câţiva paşi de Masa Sacră, Deceneu se lasă din nou să cadă în genunchi, plecă privirile spre podea, ridică braţele spre bolta Grotei şi deschise degetele răsfirându-le în formă de stea cu zece colţuri. Păru că-şi adună gândurile pentru o clipă, apoi ridică faţa, privi spre Zeu şi spuse:

-Tu, Zamolxis, Zeu atotputernic şi peste toate stăpânitor, conducător drept şi fără de prihană a mândrului neam al Geto-Dacilor, am venit aici, în inima Muntelui Ascuns, la picioarele tale, şi aduc cu mine cuvântul poporului ispăşit. Iertare am venit să cer. Lungă şi adâncă a fost suferinţa, căinţa este sinceră acum şi pururea în veci. Aceasta este clipa iertării, mărite Zeu, Dacii Liberi asculta-vor iar Legile Sacre şi nu vor repeta greşala, iar despre asta eu însumi, Deceneu, răspund. Trebuie ca duşmanii să tremure iarăşi numai gândindu-se la ce-i aşteaptă dacă necugetaţi vor fi. Ţara trebuie să fie din nou cum a fost cândva, în vremurile vechi, puternică şi liberă.

Zeul privi spre Deceneu cu multă căldură şi mulţumire în ochi. Aproape că ar fi vrut să-l îmbrăţişeze, dar asta avea să o facă mai târziu. Momentul eliberării, clipa solemnă şi măreaţă , nu-i dădea voie. Într-un târziu grăi:

-Bine ai venit, Mare Preot, bucuria că te văd aici nu poate fi exprimată în cuvinte. Mult au aşteptat Dacii Liberi această zi, dar mai lungă mi s-a părut mie a fi aşteptarea. Timpul şi-a făcut datoria, şi-a spus cuvântul său greu, iar supuşii amarnic au trebuit să se căiască. Greşala este ispăşită însă. Deceneu, mare fericire mi-ai adus în suflet prin cuvintele ce mi le-ai spus. Iertarea va fi acordată şi milă mi-e de aceea ce duşmanii trăi vor fi de aici-nainte.

Imediat cum Zamolxis rosti ultimul cuvânt, toţi cei aflaţi în Triunghi simţiră că se petrece ceva ciudat, nefiresc. Lumina răspândită de Piatră deveni mai slabă în putere apoi scăzu tot mai mult şi mai mult. Era ceva staniu, nimeni nu pricepea ce se petrece, nici măcar Zeul. Fiecare se întreba cu teamă dacă Piatra va hotărî să-şi retragă puterea chiar acum, într-un astfel de moment. Să fi fost aceasta decizia Stelei Mamă?

În scurt timp, Triunghiul Sacru se cufundă în întuneric deplin. Ceva asemănător nu se petrecuse niciodată în lungul vremii. Nimic nu se mai putea vedea în nici unul din cotloanele Muntelui Ascuns.

Afară, pe munte, lucrurile erau asemănătoare: cerul era negru, mai întunecat decât fusese vreodată, bezna ai fi putut să o tai cu cuţitul, iar ceea ce se petrecea în sufletele oamenilor de acolo pentru a mai povesti e mult prea dureros.

În Triunghi şi în afara lui, inimile oamenilor se opriră pentru câteva secunde. Nimeni nu mai avea curajul să respire, parcă ceva se rupsese în toţi. Din fericire, totul fu de scurtă durată. Deodată, o explozie extraordinară de lumină aproape ca îi orbi pe toţi şi-i readuse brusc la viaţă. Părea că însuşi soarele coborâse în mijlocul nemuritorilor pentru a-i binecuvânta atât pe ei, cât şi credincioşii de afară. Căldura se făcu simţită iarăşi, mai puternică decât înainte, iar freamătul izbucnit din inimile tuturor era mai viu decât ne lăsau să înţelegem ochi lor ce priveau flămânzi , contopindu-şi lumina cu cea izvorâtă din Piatră. La picioarele Sfinxului, strigăte de fericire ţâşniră, ca la un semnal din zeci de mii de piepturi. În munte, Zamolxis, ridicând braţele spre boltă, spuse:

-Piatra Sacră a grăit, iar Steaua-Mamă a salutat şi ea, la rândul ei, iertarea Daciei. Acum nu mai este nimic care să ne poată întoarce din drum. Fericirea eternă va domni pururi peste supuşide-aici înainte. Să mergem, prieteni, poporul aşteaptă!

Cei din Munte se lăsară cuprinşi de pâcla ce coborî odată cu primele cuvinte ale Zeului, şi mai puţin de o clipită se găsiră împreună cu Piatra Sacră la umbra Sfinxului. După veacuri şi veacuri îndelungate, dureroase, chinuitoare pentru Dacii Liberi şi ai lor urmaşi, Piatra lumină din nou sub cerul liber destinele ţării.

Lângă Sfinx aşteptau toţi cei care veniseră cu Deceneu, numai că numărul lor sporise mult, lor adăugându-li-se mereu alţii şi alţii odată cu fiecare minut scurs. La lumina puternică răspândită în noapte de Piatra Sacră, se putea vedea urcând spre Sfinx o mulţime nemăsurată de oameni. Din hotar în hotar, vestea se răspândea cu iuţeala fulgerului, aşa că tot poporul ştia acum că aceea era noaptea cea mare. Nimeni nu pregeta să se îndrepte spre picioarele Sfinxului, pentru a vedea cu ochii lor pe Zeu şi a auzi cuvintele sale. Cu toţii erau oşteni, fii ai nepieritoarei Dacii Libere, cu toţii se treziră din greul somn al necredinţei, după ani de încercări, şi veneau acum spre locul care le păstrase vie, de-a lungul veacurilor speranţa în Libertate şi Nemurire. Părea că toată suflarea ţării avea să se adune lângă Sfinx în acea noapte a trezirii. Oameni ce veneau păreau a se cunoaşte dintotdeauna, de mii de ani, parcă luptaseră cândva împreună sub stindardul Lupoaicei. Nimeni nu vorbea, era Sacra Procesiune a Credinţei Adevărate, renăscută din propria-i ţărână. Fiecare om în parte înţelegea ce se petrecea în sufletul celui de lângă el, pentru că trăirea era unică, simţirea era aceeaşi în toate inimile. Era Renaşterea Dacilor Liberi!

Cele trei Zâne din Grotă, după atâta amar de vreme, veneau însoţite de tânărul tarabostes ce încălcase cândva Legile Sacre şi fusese transformat, ca pedeapsă, în Stana din Peşteră. Toţi patru erau la fel de frumoşi ca şi atunci, dar veseli cum tare de mult nu mai fuseseră. Alături de Zeu se afla acum şi Omu, care venise o dată cu Muntean. Nu departe, pe Fruntea Bătrânei, sta Marele Lup Alb ce dezlănţui în noaptea fermecată, cântecul de luptă al haitelor. Până departe, dincolo de hotare, duşmanii simţiră cum îi cuprind fiorii morţii la auzul crâncenului urlet. În preajma Sfinxului, însă, Dacii Liberi nu putură decât să facă un singur lucru: să dea drumul lacrimilor de fericire, care mult prea mult timp aşteptaseră să ţâşnească pe obraji şi să-i spele de urmele suferinţelor, aşa că acum curgeau şiroaie. Auzeau strigătul de luptă pe care-l aşteptau de nenumărate veacuri şi duioşia le umplu pe dată inimile lor curajoase. Tot atunci, lângă Sfinx, din Piatra Sacră, o rază dulce a pornit spre cerul curat pentru a întâlni, în sfârşit, Steaua-Mamă, astrul protector al Geto-Dacilor. Când a atins-o, din stea au pornit alte şapte raze împreună cu ea, îndreptându-se spre pământ. S-au oprit chiar deasupra Sfinxului, înconjurând într-o lumină ireală parcă, fantastică, toată mulţimea aflată acolo. Acea lumină răsfirată, cele opt raze mereu apărătoare ale Geto-Dacilor, arată că nu numai pământul şi ai săi stăpâni, dar şi cerul şi a sa putere neţărmurită se afla alături de Dacii Liberi, renăscuţi din propria lor credinţă, suferinţă, durere şi răbdare. Blestemul încetase. Reîncepea viaţa, nemurirea îşi găsise iarăşi al său unic sălaş. Nu mai urma să se petreacă decât plecarea oştenilor, însoţiţi de Marele Lup Alb şi ale sale haite, pentru a da ultima luptă, cea decisivă. Peste puţin timp urma să aibă loc dezrobirea neamului.

Victoria era sigură. Zamolxis îşi ajuta, împreună cu Piatra Sacră, din nou supuşii. Nepieritorii vegheau iarăşi. Renăscuse pururi poporul Dacilor Liberi!”

Sursa – un dac

“Martin Heidegger remarca odată că suntem liberi să devenim noi înşine îndată ce înfruntăm moartea şi anxietatea provocată de ea.

Odată confruntaţi cu ideea propriei morţi suntem inspiraţi să ne recalculăm priorităţile, să comunicăm mai profund cu cei pe care îi iubim, să ne bucurăm intens de frumuseţea vieţii şi suntem dispuşi să riscăm mai mult pentru a ne simţi împliniţi.

Conştiinţa de sine este unul dintre darurile supreme, o comoară la fel de preţioasă ca viaţa însăşi. Este ceea ce ne face umani. În acelaşi timp însă, are un preţ mare: rana mortalităţii. Existenţa noastră este veşnic umbrită de cunoaşterea faptului că vom creşte, vom înflori şi apoi, inevitabil, vom descreşte şi vom muri.

Mortalitatea ne bântuie încă din zorii istoriei. Acum patru mii de ani, eroul babilonian Ghilgameş reflecta asupra morţii prietenului său Enkidu, folosind cuvintele din epitaful de mai sus: Ai devenit întuneric şi nu mă poţi auzi. Când am să mor, n-am să fiu oare ca Enkidu? Durerea îmi pătrunde în inimă. Mi-e frică de moarte. Ghilgameş vorbeşte în numele tuturor. Ca şi el, cu toţii ne temem de moarte; fiecare bărbat, femeie şi copil. Pentru unii dintre noi, teama de moarte se manifestă numai indirect, fie ca o nelinişte generalizată, fie mascată sub forma unui alt simptom psihologic; alţii trec printr-o stare de anxietate legată în mod direct şi explicit de teama de moarte; iar în alte cazuri teama de moarte dă naştere terorii care neagă orice fericire şi împlinire.

Intr-adevăr, în munca mea de psihoterapeut, îi consider precursori intelectuali nu atât pe marii psihiatri şi psihologi din secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX: Pinel, Freud, Jung, Pavlov, Rorschach şi Skinner, ci pe filosofii clasici greci, în special pe Epicur. Cu cât învăţ mai multe despre acest extraordinar gânditor atenian, cu atât mai puternic îl recunosc drept proto-psihoterapeutul existenţial, şi voi folosi ideile sale pe tot parcursul scrierii de faţă.

S-a născut în anul 341 î.H., la scurt timp după moartea lui Platon şi a murit în 270 î.H. Celor mai mulţi, numele lui le este astăzi cunoscut datorită cuvântului epicureian sau epicurian, care desemnează o persoană dedicată rafinatelor bucurii ale simţurilor (în special legate de mâncare fină şi băutură). Dar realitatea istorică arată că Epicur nu a recomandat plăcerea senzuală, fiind mult mai preocupat să atingă starea de linişte (ataraxia).

Epicur practica filosofia medicală insistând că, aşa cum doctorul tratează corpul, filosoful trebuie să trateze sufletul. În viziunea lui, exista un singur scop potrivit filosofiei: să uşureze nefericirea umanităţii. Şi rădăcina nefericirii noastre? Epicur credea că aceasta se regăseşte în frica noastră omniprezentă de moarte. Viziunea înspăimântătoare a morţii inevitabile, spunea el, afectează bucuria vieţii şi nu lasă nicio plăcere neatinsă. Pentru a atenua teama de moarte, el a elaborat nişte experimente dure care m-au ajutat să mă confrunt eu însumi cu anxietatea morţii şi mi-au oferit instrumentele pe care le folosesc ca să-mi ajut pacienţii. În ceea ce urmează, voi face adesea referiri la aceste idei valoroase.

Experienţa personală şi munca în domeniul medical m-au învăţat că teama de moarte creşte şi descreşte de-a lungul diferitelor etape ale vieţii. Copiii de vârste fragede n-au cum să nu observe, în jurul lor, pâlpâirile mortalităţii: frunze moarte, insecte şi animale de companie, bunici care dispar, părinţi în doliu, hectare întregi de pietre de mormânt în cimitire. Copiii pot să observe, să-şi pună întrebări şi, urmând exemplul părinţilor, să rămână tăcuţi. Dacă-şi exprimă deschis neliniştea, părinţii devin în mod evident stânjeniţi şi, bineînţeles, se grăbesc să-i liniştească. Câteodată adulţii încearcă să găsească cuvinte alinătoare, sau să plaseze toată problema în viitorul îndepărtat, sau să risipească teama copilului cu poveşti care neagă moartea în favoarea reînvierii, a vieţii eterne, a raiului şi a reîntâlnirii. Teama de moarte este apoi eclipsată, de la şase ani până la pubertate, aceiaşi ani pe care Freud i-a identificat ca perioada sexualităţii latente. Ulterior, în timpul adolescenţei, teama de moarte revine în forţă; adolescenţii devin adesea preocupaţi de moarte, unii se gândesc chiar la sinucidere. Mulţi adolescenţi, astăzi, răspund fricii de moarte devenind stăpâni şi cauzatori ai ei, în a doua lor viaţă, cea a jocurilor virtuale foarte violente. Alţii sfidează moartea cu umor negru şi cântece ironice sau vizionând filme horror cu prietenii. În adolescenţa timpurie, mergeam de două ori pe săptămână la un mic cinematograf aflat după colţ de magazinul tatălui meu şi, la unison cu prietenii mei, ţipam în timpul filmelor de groază şi ne uitam fascinaţi la eternele filme despre ororile din cel de-al Doilea Război Mondial. Îmi amintesc că mă cutremuram în tăcere gândindu-mă la pura întâmplare de a mă fi născut în 1931 şi nu cinci ani mai devreme ca vărul meu, Harry, care a murit în carnagiul de la invazia Normandiei.

Unii adolescenţi sfidează moartea, asumându-şi riscuri îndrăzneţe. Unul dintre pacienţii mei care avea fobii multiple şi o groază generalizată că ceva catastrofal se poate întâmpla în orice moment mi-a povestit cum a început să sară cu paraşuta la vârsta de şaisprezece ani şi a executat zeci de sărituri. Acum, privind înapoi, crede că acesta era un mod de a se confrunta cu teama de propria moarte.

Cu trecerea anilor, preocupările legate de moarte ale adolescenţei sunt date la o parte de două sarcini importante în viaţa unui adult tânăr: alegerea unei cariere şi formarea unei familii. Apoi, trei decenii mai târziu, după ce copiii pleacă de acasă şi se ivesc semnele sfârşitului carierei profesionale, criza vârstei de mijloc ne invadează şi anxietatea morţii erupe din nou în mare forţă. Când atingem apogeul vieţii şi privim calea care ni se aşterne în faţă, înţelegem că drumul nu mai urcă de acum înainte, ci urmează panta către declin şi degradare. Din acest punct, preocupările legate de moarte nu sunt niciodată absente din minte.

Nu este uşor să trăieşti fiecare moment al vieţii având conştiinţa morţii. Este ca şi cum ai încerca să priveşti soare le drept în faţă: nu poţi rezista mult. Pentru că nu putem trăi îngheţaţi de frică, găsim metode să atenuăm teroarea morţii. Ne proiectăm în viitor prin copiii noştri, devenim bogaţi, faimoşi, creştem tot mai mult, dezvoltăm ritualuri compulsive care să ne protejeze, sau îmbrăţişăm credinţa de neclintit într-un salvator ultim.

Unii oameni extrem de încrezători în imunitatea lor trăiesc eroic, de multe ori fără să se gândească la ceilalţi sau la propria siguranţă. Alţii totuşi, încearcă să transceandă separarea dureroasă adusă de moarte prin relaţionare cu cineva drag, cu o cauză sau cu o Fiinţă Divină. Anxietatea în faţa morţii este mama tuturor religiilor, care, într-un fel sau altul, încearcă să tempereze angoasa finitudinii noastre. Dumnezeu, aşa cum e formulat transcultural, nu numai că alină durerea mortalităţii prin viziunea unei vieţi eterne, dar îndulceşte şi înfricoşătoarea izolare, oferind o prezenţă eternă şi, de asemenea, pune la dispoziţie un model pentru a trăi o viaţă plină de sens.

În ciuda încercărilor noastre ferme şi remarcabile de apărare, nu putem înlătura total anxietatea morţii: este în totdeauna acolo, adăpostindu-se într-un colţ ascuns al minţii noastre. Poate că, aşa cum spune Platon, în adâncul sufletului nostru nu putem minţi.

Dacă aş fi fost un cetăţean al Atenei antice, în anul 300 î.H. (o perioadă adesea numită epoca de aur a filosofiei) şi aş fi traversat o stare de panică legată de moarte sau aş fi avut un coşmar, la cine m-aş fi dus să-mi cureţe mintea de pânzele fricii? Probabil m-aş fi târât până în agora, o zonă a Atenei antice unde se aflau multe dintre şcolile importante de filosofie. Aş fi trecut pe lângă Academia înfiinţată de Platon, şi condusă acum de nepotul lui, Speusippos, şi pe lângă Liceu, şcoala lui Aristotel, cândva un student al lui Platon, dar prea divergent filosofic ca să poată fi numit succesorul său. Aş fi trecut pe lângă şcolile Stoicilor şi Cinicilor şi aş fi ignorat orice filosof itinerant în căutare de studenţi. În cele din urmă, aş fi găsit Grădina lui Epicur, şi acolo cred că aş fi găsit ajutor.

Unde merg astăzi oamenii care nu-şi pot controla teama de moarte? Unii caută ajutor la familie şi prieteni, alţii se îndreaptă către biserică sau terapie, dar sunt şi unii care ar putea consulta o carte precum aceasta. Am lucrat cu o mulţime de oameni terorizaţi de moarte. Cred că observaţiile, reflecţiile şi intervenţiile pe care le-am dezvoltat pe parcursul unei vieţi de muncă în domeniul terapiei pot oferi un ajutor semnificativ şi o abordare introspectivă tuturor celor care nu-şi pot alunga singuri teama de moarte.

De ce, m-aţi putea întreba, să ne preocupăm de acest subiect neplăcut, înfricoşător? De ce să ne uităm fix la soare? De ce să nu urmăm sfatul venerabilului decan al psihiatriei americane, Adolf Meyer, care, acum un secol, îi avertiza pe psihiatri: Nu vă legaţi la cap fără să vă doară? De ce să ne luptăm cu cel mai teribil, mai întunecat şi mai imuabil aspect al vieţii? Într-adevăr, în ultimii ani, apariţia îngrijirii de specialitate (managed care), a terapiei de scurtă durată (brief therapy), a terapiei fundamentate pe controlul simptomelor (sympton control) şi a tentativelor de modificare a tiparelor de gândire nu au făcut decât să exacerbeze acest punct de vedere limitat.

Orice s-ar spune, moartea chiar doare. Doare tot timpul, este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind uşor, abia auzită, undeva sub membrana conştientului. Ascunsă şi deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile şi conflictele noastre.

Cred cu tărie ca individ care va muri el însuşi într-o zi din viitorul nu foarte îndepărtat şi ca psihiatru care a avut ca preocupare anxietatea morţii timp de zeci de ani normal că înfruntarea morţii ne dă ocazia nu să deschidem o cutie otrăvită a Pandorei, ci să revenim la viaţă într-o manieră mai bogată şi mai empatică.

 Mulţi dintre noi echivalăm anxietatea morţii cu frica de rău, de abandon sau de anihilare. Alţii sunt uluiţi de enormitatea eternităţii, de ideea de a fi mort pentru totdeauna, în vecii vecilor; alţii nu pot înţelege starea de nefiinţă şi se întreabă unde vor fi când vor muri; alţii îşi îndreaptă gândurile spre oroarea de a vedea întreaga lor lume dispărând; alţii se luptă cu inevitabilitatea morţii, ca în acest e-mail trimis de o femeie de treizeci şi doi de ani cu accese de anxietate.

Cred că sentimentul cel mai puternic l-am avut când am înţeles că voi fi EU cea care va muri, nu altă entitate cum ar fi Eu-cea-bătrână sau Eu-cea bolnavă în stadiu terminal şi pregătită să mor. Cred că întotdeauna m-am gândit la moarte pieziş, mai degrabă ca la ceva care s-ar putea întâmpla, decât ca la ceva care se va întâmpla. Săptămâni în şir după un puternic atac de panică, m-am gândit la moarte mai serios ca întotdeauna şi acum ştiu că nu este ceva care s-ar putea întâmpla. M-am simţit de parcă am avut revelaţia unui adevăr îngrozitor şi nu m-aş mai fi putut întoarce la ce era înainte.”

IrvinYalom - „ Privind soarele in fata”

Preluat de la  Psihoterapieiasi

Click pe titluri / Click on the titles

Barcelona

http://en.wikipedia.org/wiki/Barcelona

Aarhus

http://en.wikipedia.org/wiki/Aarhus

Edinburgh

http://en.wikipedia.org/wiki/Edinburgh

Nicosia

http://en.wikipedia.org/wiki/Nicosia

Udine

http://en.wikipedia.org/wiki/Udine

Venetia

http://en.wikipedia.org/wiki/Venice

- articol preluat de pe www.badorgood.com –

În ultimul deceniu fotografia ca meserie a reuşit să-şi bată toate recordurile, a reuşit să atingă vîrful absolut, atît la capitolul bani, cît mai ales la numărul de fotografi profesionişti.  Nu zic că înainte n-au fost bani în meseria asta. Au fost, şi dacă erai bun, puteai să încasezi sume mult mai mari pentru acelaşi job înainte de 2000, ca după. Dar înainte şi riscurile erau mult mai mari, mai ales cele tehnice, şi fotografii buni erau plătiți bine fiindcă îşi calculau aceste riscuri, şi îți garantau că iei ceva pentru banii tăi. După apariția digitalului aceste riscuri s-au diminuat, şi toată lumea s-a apucat de fotografie. Fotografia a devenit o metodă bună de a face rost de bani frumoşi cu efort minim. Cu o investiție inițială medie (trebuia să-ți cumperi un aparat, ceva obiective şi un blitz) puteai să-ți permiți să lucrezi doar o zi pe săptămînă, şi în restul timpului s-o freci pe acasă şi prin baruri, cu prietenii.

Ştiu că mulți o să sară în aer cînd aud asta, că nu-i aşa, că munca fotografului e mult mai complexă, că trebuie să se documenteze, să se perfecționeze, să arhiveze, să prelucreze, să investească în tehnică, să numaiştiuce, nu doar să iasă la o serată corporatistă şi să facă nişte poze. Poveştile astea puteți să le păstrați clienților, eu ştiu ce ştiu, zeci de colegi mi-au mărturisit că de asta au ales această meserie, şi am experimentat chiar pe pielea mea că pot lejer să trăiesc muncind doar o zi pe săptămînă. Că lucrez mai mult e doar din cauză că-mi place foarte mult ce fac, şi nu mă pot opri, dar oricum mă relaxează să ştiu că oricînd pot să-mi iau o pauză, că pot să lucrez o săptămînă non-stop, după care să-mi iau o pauză de o lună şi totuşi să nu mor de foame. Credeți-mă, am lucrat în diferite domenii pînă acum, de la cules ardei pînă la programare, şi meseria de fotograf e cea mai relaxantă şi uşoară.

Desigur, nu putem generaliza. Sînt mulți fotografi care trag greu de dimineața pînă seara, şi totuşi nu le merge prea bine. În plus, sînt mai multe genuri de fotografie, la unele trebuie să fii creativ, la altele trebuie să fii proaspăt, la celelalte trebuie să fii atent. Să fii creativ e greu zi de zi, e normal că cei care trăiesc din creativitate trebuie să aibă răgaz să-şi revină şi să prindă idei noi. Din fericire sînt foarte puțini oameni care trăiesc din fotografie creativă, eu aş estima procentul undeva sub 5%. Restul fotografilor profesionişti doar execută ceva, ideile altora, şi trebuie să fie doar atenți, să le iasă treaba cum trebuie. Să fii atent zi de zi nu e foarte greu, iar să fii atent o zi pe săptămînă este chiar lux. Şi totuşi, majoritatea fotografilor nu-şi dau silința să fie atenți, nici măcar în acea zi a săptămînii. Pentru că nu le pasă de subiect. Le pasă doar de bani. În loc să se concentreze pe subiect, ei se gîndesc la momentul cînd se va termina evenimentul şi vor putea să plece acasă, sau la băut. Lipsa interesului față de subiect este cea mai gravă problemă a fotografiei profesioniste româneşti de azi, pot să spun cu mîna pe inimă.

Dar să ne întoarcem la bunăstarea din ultimul deceniu, care s-a dus dracului. Banii s-au împuținat, piața s-a subțiat. Companiile care oferă sute de euro pentru o muncă de două-trei ore s-au înzecit, presa are din ce în ce mai puțini bani, în fotografia comercială concurența e din ce în ce mai mare, prețurile au scăzut spectaculos. Ce fac fotografii de ieri? Se reprofilează. În ce? Unii în profesori. De ce credeți că au apărut sute de workshopuri şi şcoli de fotografie? De ce n-au apărut cu zece ani în urmă? Pentru că acum zece ani fotografii aveau destul de lucru şi n-aveau nici timp şi nici chef şi nici nevoie să se ocupe de începători. Chef n-au nici acum, majoritatea, timp însă au destul, şi nevoia e domn mare.

Era workshopurilor însă va lua sfîrşit şi ea în curînd, banii s-au împuținat şi la clienții doritori să învețe. Cei care sperau să învețe trucurile de la maeştri şi să se facă şi ei profesionişti după un workshop de un weekend, s-au lămurit că nu aşa merg lucrurile, cei care frecventau workshopuri ca să se destindă, au avut deja ocazia să viziteze workshopurile pe care au vrut să le viziteze, timpul workshopurilor profitabile a cam trecut. Excepții pot să fie, desigur, dar majoritatea celor care şi-au asigurat traiul, integral sau parțial, din organizat workshopuri sau cursuri, vor fi nevoiți să-şi caute şi alte surse de venit. Ei se vor alătura celor care n-au organizat niciodată workshopuri, dar li s-a subțiat venitul, şi au decis să se reprofileze, plus la toți aceştia se mai adaugă cei care şi-au părăsit vechile meserii din cauza crizei şi s-au gîndit să se facă fotografi, plus cei tineri care acum păşesc în viață şi aleg ca fotografia să le aducă pîinea şi vodca pe masă. Avem deci o masă destul de consistentă de oameni care doresc să trăiască din fotografie.

Fac aici o paranteză, mi se pare cea mai tîmpită chestie în legătură cu Fotografia, că fotografi se fac în general nu cei care sînt interesați de anumite subiecte pe care vor să le pozeze, ci cei care sînt interesați de tehnică, de aparate, sau de bani obținuți cît mai repede şi cît mai uşor. Fotografi se mai fac de multe ori şi cei care nu se pricep la nimic, dar sînt rudele cuiva, şi atunci primesc un aparat şi un loc de fotoreporter la un ziar local, devenind automat artişti fotografi. Astfel avem foarte puțini fotografi care-s pasionați de munca lor şi sînt buni pe o anumită felie, şi avem o grămadă de generalişti plictisiți care pozează orice li se cere, de la teatru la sport şi de la produse pînă la nunți, că ei doar sînt fotografi, au un aparat care ştie să expună corect. Aceşti generalişti se reprofilează foarte repede, dacă văd că într-o parte sînt mai mulți bani ca în cealaltă. Nu mai merge colaborarea cu teatrul? Hopa, la Carrefour se caută fotograf de produse de catalog? Hai! Şi gata, omul nostru repede se face fotograf de produse. N-ar fi nici o problemă cu asta, înțeleg că toată lumea trebuie să trăiască, dar nu pot să nu-mi pun întrebarea: oare acest fotograf generalist va fi pasionat de noul său subiect, sau îl va trata superficial?

Revin la ideea anterioară, avem o masă serioasă de fotografi generalişti care trebuie să-şi găsească rostul pe piața liberă. Piață care e în colaps, după cum am descris pe la începutul acestui text. Oare ce vor face ei ca să-şi găsească rostul? În acest punct culminant al poveştii apare eroul nostru principal, care se numeşte NBC. Pe numele său întreg Nunți Botezuri Cumetrii. În ultima perioadă aud din diferite părți zeci de ştiri şi de bîrfe, că uite şi celebrul fotojurnalist P. s-a apucat de nunți, că şi celebra fotografă de nuduri M. s-a apucat de nunți şi-şi face site specializat pe nunți, că şi supercelebrul fotograf N. s-a apucat de nunți, după ce nu i-a mai mers cu workshopurile. Nu e nimic rău în asta, a fi fotograf NBC este o meserie la fel ca toate celelalte, şi poate chiar mai bună. Decît să tai lemne toată săptămîna pe bani puțini, mai bine apeşi pe buton o zi pe săptămînă sau pe lună şi cîştigi triplu. O problemă mică însă rămîne. Lipsa de interes în direcția subiectului. N-aş dori să generalizez. Am cunoscut fotografi care s-au reprofilat în NBC şi sînt foarte pasionați de acea lume. Am cunoscut şi fotografi care nu-s interesați de subiect, dar profesionalismul lor nu-i lasă să dea din mînă o lucrare de proastă calitate, aşa că în timpul execuției se concentrează ca să-şi facă treaba cît mai corect. În schimb majoritatea celor care se reprofilează nu se încadrează în aceste două categorii amintite mai sus. Ei pur şi simplu vor bani, cu muncă cît mai puțină şi efort cît mai mic depus în scopul de a studia şi înțelege subiectul. E normal că cel care a făcut pînă acum nuduri de prost gust, copiate după alții de pe net, cu greu poate face poze originale şi cu bun gust la o nuntă. Din ce în ce mai des aud oameni care se plîng că nunta le-a fost stricată de fotograf. Am fost şi eu la nunți unde fotograful a fost de-a dreptul enervant, de parcă nunta ar fi fost inventată ca să-şi facă el pozele. La altă nuntă la care am fost, fotograful a fost mai tăcut, însă pozele erau de toată jena, plictisitoare ca şi conținut, dar dopate pe calculator de arătau superplasticoase.

Problema cea mai mare a fotografilor reprofilați în NBC este că mulți nu conştientizează riscul noii meserii. Nunta e un moment unic şi de obicei nu se repetă doar pentru că pozele au ieşit prost. În plus, nunta poate avea o mare încărcătură emoțională, şi nu e uşor să te joci cu sentimentele miresei. Simt că se apropie momentul cînd clienții se vor supăra din cauza fotografilor nepăsători, şi vor fi zilnice procesele în care li se cere despăgubire fotografilor care strică nunta sau pozele de nuntă. De fapt cred că va fi o modă ca mirii să dea în judecată fotograful, va fi o distracție faină în locul lunii de miere, pentru care oricum n-o să fie bani suficienți din cauza crizei. Aşa că perechea nou-căsătorită va sta acasă frumos şi se va judeca cu fotograful, ca să-şi completeze bugetul noii familii. Ca să-mi susțin teoria, vă dau un link cu un caz britanic, destul de proaspăt:

http://www.dailymail.co.uk/news/article-1218248/Newlyweds-win-court-battle-1-500-wedding-photographer-shoddy-pictures-include-missing-heads-car-close-ups.html

Nu pot să subliniez destul de des, dacă fotograful nu este interesat de subiect, oricare ar fi subiectul, sînt mult mai mici şansele ca fotografiile să iasă bine. Iar dacă nici dorința de a-şi face treaba profesionist nu e prezentă, doar banii plutesc în fața ochilor lui, atunci automat scad la minim şansele ca munca lui să dea roade gustoase. NBC poate fi un domeniu interesant şi incitant, dar numai pentru cei care simt o chemare în această direcție. Pentru ceilalți, e doar o nouă şansă de a rata.

Egyed Ufó Zoltán
Tîrnovița, februarie 2011

Prezentarea se vede cel mai bine daca veti comuta in modul Pe tot ecranul – apasati F11 in browser.

Stimate Domnule Director Nichita Danilov,

1. Credeam că în cadrul şedinţei de lucru la care, luni, 20 decembrie 2010, a fost convocat întregul colectiv al instituţiei pe care o conduceţi, urma să aflăm, în sfârşit, printre altele:
a) ce avem de făcut pentru Casa de Cultură “Mihai Ursachi” în următoarea perioadă (lună, trimestru, an);
b) cu ce se ocupă de fapt fiecare dintre colegii de serviciu în orele/zilele/lunile de program şi pentru cine/ce lucrează (Primărie, Primar, Si(n)e, cetăţeni, glorie antumă/postumă, trai-nineacă ş.a.);
c) ce fonduri avem la dispoziţie, din încasări şi de la Primăria Municipiului Iaşi;
d) cum se cheltuiesc puţinii bani pe care îi are instituţia noastră, ce deconturi se fac, ce delegaţii se plătesc, ce “colaborări” se achită şi cui, ce achiziţii sunt efectuate, la ce preţuri şi, mai ales, în ce scop se fac toate acestea, în instituţia noastră bugetară.
Pe scurt, credeam că vom afla cum este depăşită criza financiară generală de către Casa de Cultură “Mihai Ursachi”, prin raţionalizare şi eficientizare.

2. Deşi sunt un simplu referent-salariat, aceste informaţii mi-ar fi fost necesare deoarece:
a) timp de doi ani şi jumătate – de când lucrez în instituţia noastră – pentru dezbaterea nici unei probleme mai sus amintite nu s-a organizat vreodată nici măcar o şedinţă de lucru la care să fi participat, constructiv, toţi angajaţii noştri;
b) în această perioadă – în care am înfiinţat Clubul Fotografilor şi ciclurile de Iniţiere în Fotografie iar aceste activităţi s-au desfăşurat fără întreruperi în vacanţe ori concedii – niciodată, nimeni de la Casa de Cultură “Mihai Ursachi” ori de la Primăria Municipiului Iaşi care ne tutelează, nu a aprobat nici măcar un singur plan de cheltuieli destinat exclusiv activităţii noastre fotografice, cu toate că, în acest sens, am întocmit nenumărate cereri de finanţare;
c) practic, în doi ani şi jumătatate, nu s-a achiziţionat nici un obiect cu utilitate specializată, strict fotografică;
d) au trecut şase luni de când, datorită controalelor financiare venite la Casa de Cultură “Mihai Ursachi”, “analizăm” doar ce bani a “consumat” Primăria prin “Proiectul Iaşi 666″, utilizându-ne ca intermediari, dar nu s-a găsit vreme să se întocmească nici un proiect viabil de finanţare pentru nici un program cultural care să fie doar al nostru, în anul 2010 sau 2011;
e) pentru a putea stabili legături culturale cu alte instituţii sau cluburi fotografice, pentru a contacta fotografi din alte localităţi, a lansa invitaţii la manifestări şi a organiza expoziţii, este necesar un buget specific şi un plan administrativ-financiar făcut cu cel puţin şase luni înainte.
În rezumat, consider că situaţia din prezent este neconstructivă pentru dezvoltarea continuă, profesionistă, la Casa de Cultură a Municipiului Iaşi, a unei activităţi fotografice, pe care am încă onoarea să o coordonez, în conformitate cu fişa postului meu.

3. Sesizările şi doleanţele enumerate în paragraful anterior se întemeiază pe următoarele fapte:
a) din 2008 şi până la sfârşitul anului 2010, au participat la orele de Iniţiere în Fotografie, aproximativ 400 (patru sute) de persoane care, prin taxele achitate, au adus în bugetul Casei de Cultură “Mihai Ursachi”şi/sau al Primăriei Municipiului Iaşi suma de 40.000 lei;
b) dotarea tehnică pentru orele de Iniţiere în Fotografie este practic nulă, întrucât nu s-a investit nici un leu pentru achiziţionarea unor materiale documentare sau aparatură specifică;
c) în aceeaşi perioadă, în Clubul Fotografilor s-au înscris peste 500 de persoane, din care, acum au rămas “numai” 130 de membri, în condiţiile în care, trimestrial, vin alte 20 de noi persoane;
d) în doar doi ani şi jumătate, Clubul Fotografilor a ajuns să aibă cel mai mare număr de membri pe care i-a avut vreodată un club similar din Ţară;
e) membrii Clubului Fotografilor, prin muncă de voluntariat (desigur, neremunerată), sunt singurii din România ce reuşesc să organizeze constant (pentru cine?) cel puţin câte trei expoziţii de fotografie în fiecare lună;
f) dacă se utilizează un motor de căutare în spaţiul internetului se constată că în mai mult de jumătate din totalul contextelor în care apare numele Casei de Cultură “Mihai Ursachi” apare şi numele Clubului Fotografilor iar aceste rezultate se obţin datorită intensei mediatizări făcute, în pondere covârşitoare, tot de membrii Clubului care lucrează ca voluntari neremuneraţi;
g) dacă din totalul taxelor încasate în urma orelor de Iniţiere în Fotografie se scad cheltuielile uzuale ale Clubului Fotografilor (materiale consumate, costurile unor transporturi, cazările pentru unii invitaţi din alte localităţi, achiziţionarea unor obiecte) se constată că au rămas nefolosiţi fotografic aproximativ 15.000 lei;
h) numeroase cheltuieli ale Clubului Fotografilor sunt suportate de către membrii direct implicaţi în activităţile respective şi numai pentru administrarea Forumului, designul şi întreţinerea Site-ului şi machetele a zeci de afişe ar fi trebuit să se deconteze “oficial” multe mii de lei.
În lipsa unui buget fotografic întocmit corect, sumele amintite sunt aproximative.

4. Prin aceste demersuri mititele, care, de peste 10 luni se repetă cu aceeaşi lipsă de efect, pentru a evita concluziile pripite, am menţionat la şedinţă şi repet că:
a) nu doresc să se desfiinţeze nici actuala conducere a Casei de Cultură, nici aşezământul cultural în sine;
b) nu sunt instrumentul nimănui care ar dori să ocupe funcţia de director (iar eu nu am, din fericire, studiile şi competenţele necesare unei astfel de îndatoriri);
c) nu am nici un alt scop ascuns, nici naţional-ist, nici politic, nici s(ecu)rist, nici masonic, nici ocult(at);
d) nu intenţionez deocamdată să transmit în public alte probleme interne ale instituţiei noastre.

5. Din păcate, la pomenita şedinţă pe care aţi convocat-o, aproape singurul subiect dezbătut a fost conţinutul fişei postului meu. În sfârşit, unica mare problemă a instituţiei pe care cu onoare o conduceţi a fost supusă dezbaterii colegiale. Pendulând ne-graţios între aromă de panică şi damf bolşevic, între paloare şi roşeaţă, între insultă şi calomnie, între orbire şi surzenie, aţi luat la rând atribuţiile mele de serviciu şi le-aţi analizat cu multă bunăvoinţă. Trecând peste laude, transcriu mai jos doar acele afirmaţii ale dumneavoastră care m-au “contrariat”.

a) Deoarece sunt numai un referent cu studii medii şi diplomă de fotograf de la Şcoala Populară de Artă, nu am nici un drept să ştiu cum se cheltuiesc fondurile la Casa de Cultură a Municipiului Iaşi.

b) Nu are rost să mă mai intereseze destinaţia banilor încasaţi din taxele orelor de Iniţiere în Fotografie, deoarece, din anul 2011, această activitate va fi preluată de o altă persoană.

c) Trebuie să “corectez” blogul Clubului (de fapt, un blog foarte personal şi ne-oficial, aşa cum se specifică în mai multe locuri!) menţionând că Primăria Municipiului Iaşi sprijină material Clubul Fotografilor.

d) Nu este nevoie să mai dezvolt activitatea fotografică la Casa de Cultură, întrucât ea este foarte bună şi eu sunt deja suprasolicitat.

e) Dacă nu sunt de acord cu unele decizii ale directorului Casei de Cultură, acesta va numi un alt coordonator al Clubului Fotografilor în 2011.

f) Dacă membrii Clubului Fotografilor cred că nu li se oferă destule avantaje la Casa de Cultură, atunci pot să-şi caute alte sedii pentru întâlniri şi expoziţii.

g) În cazul în care am oferte mai avantajoase din punct de vedere material, pot să plec de la Casa de Cultură.

6. Întrucât unele dintre afirmaţiile dumneavoastră făcute în data de 20 decembrie 2010, la şedinţa de lucru a colectivului nostru, au implicaţii foarte serioase asupra vieţii mele – nu doar profesionale, vă rog insistent, cu toată deferenţa, să confirmaţi (ori să infirmaţi) în scris cele şapte “sentinţe” enumerate în paragraful anterior.
De asemenea, întru limpezirea situaţiei, vă rog să-mi precizaţi, tot în scris, pentru anul 2011, care vor fi atribuţiile postului meu de referent, ce obiecte de inventar voi putea utiliza, în ce spaţiu se va afla locul meu de muncă şi care îmi va fi exact programul de lucru (între ce ore şi în anume care zile).
Precizez că de doi ani şi jumătate, în folosul Casei de Cultură, lucrez cu aparatura, dotarea şi utilităţile strict personale, mult peste norma de ore săptămânale, în ceasuri de zi ori noapte necesare şi, în această perioadă, nu am fost în concediu decât de două ori câte o săptămână.

7. Deoarece sunt mai multe sute de persoane direct interesate de activităţile fotografice desfăşurate la Casa de Cultură a Municipiului Iaşi, cât şi pentru a evita interferenţele, dezinformările, colportările, insinuările şi neînţelegerile, am considerat că este necesar să fac public acest memoriu şi, după ce voi primi în scris rezoluţiile dumneavoastră ori ale serviciului administrativ ori ale serviciului contabil ori ale serviciului juridic ori ale unui alt serviciu implicat în buna conducere şi gestionare a Casei de Cultură ce aparţine Municipiului Iaşi, le voi aduce la cunoştinţă publică şi pe acestea.

Miercuri, 22 decembrie 2010

Cu respect,
Dan Mititelu,
referent cu studii medii şi diplomă de fotograf de la Şcoala Populară de Artă

Domnului Director al Casei de Cultură “Mihai Ursachi” a Municipiului Iaşi

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
++++++++++++

Note
(numai pentru articolul din Blog)

1) Sub diverse forme, prescurtate ori dezvoltate, problemele amintite mai sus au fost anterior comunicate prin corespondenţa electronică, uneori chiar de mai multe ori, atât conducerii instituţiei, spre posibilă rezolvare, cât şi colegilor de serviciu şi colegilor voluntari din Consiliul Director al Clubului Fotografilor, spre necesară şi onestă informare.

2) Varianta tipărită a memoriului a fost depusă la sediul Casei de Cultură “Mihai Ursachi”, joi, 23 decembrie 2010, la ora 9, a primit numărul de înregistrare 918 din 23.12.2010 şi apoi a fost înmânată personal domnului director Nichita Danilov, căruia i sa făcut un rezumat mititel al conţinutului şi i s-a comunicat faptul că memoriul în sine, din acel moment, este public.

3) Despre toate problemele amintite în memoriu, desigur, mai corecte şi echidistante lămuriri pot oferi:
domnul Nichita Danilov,
Director al Casei de Cultură a Municipiului Iaşi
nichitacristina[]gmail.com
nichitadanilov[]gmail.com
şi
domnul Mihai Pricop,
Şef Birou Programe de Finanţare a Societăţii Civile – Primăria Municipiului Iaşi
birou.ong[]primaria-iasi.ro
mihai.pricop2nd[]gmail.com.

Preluat de pe Clubul Fotografilor.